X-Men Origins: Wolverine – RePlay Review

Aleluia şi mii de mătănii, Mult-Prea-De-Tot-Minunatule! Voia Ta fu făcută şi în smerenie recunosc că nu m-aş fi gândit de n-aş fi văzut cu ochii mei. Nebănuite sunt Căile Tale şi miraculoase totodată: ai reuşit, trăgând de sforile supuşeniei, să scoţi la lumina zilei un joc video mai bun decât filmul după care se inspiră, slăvit fie Numele Tău!

Botezat X-Men Origins: Wolverine, aista nu-i cel mai iubit de Tine şi întreg în plenitudinea Treimii joc, dară călugărul critic de film, Ghelasie, spune că atât de slută şi nefericită e pelicula omonimă încât jocul, lăudat fie-i numele, e un monument de perfecţiune şi evlavie prin comparaţie.

Atâta bucurie am în suflet încât, păcătos cum sunt, fui împins de Necurat la greşeala de a fi început ceastă recenzie cu concluzia, dar ştiu că sunt plăcut Ţie, căci ai permis în nesfârşita-ţi înţelepciune să-mi ajungă în braţele nevrednice un asemenea titlu de căpătâi şi importanţă ortodoxă.

Cu Loganul la vânătoare…

Activision are o lungă istorie în producţia de jocuri după benzile desenate Marvel, drept pentru care nu mă îndoiam că o să dau în această vară de o nouă jucărie interesantă în ton cu tumbele, replicile şi costumele de latex specifice X-Men. Ceea ce nu mă aşteptam – pentru că nu obişnuiesc să mă uit la trailere de jocuri decât atunci când nu pot dormi noaptea dacă nu văd cum arată – era să se adauge reţetei un strop de ultraviolenţă şi un level design comparabile cu seria God of War.

Povestea, aşa cum o sugerează şi titlul, tratează debutul balerin al numitului Wolverine, un tip de gaşcă, mare amator de trabucuri ieftine şi probabil cel mai masculin personaj din colecţia primăvară-vară a Marvel-ului. Spun masculin pentru că pe lângă podoaba capilară bogată care-i înconjoară bărbia, individul e pădurar, motociclist, beţivan când e cazul şi, ce-i mai important, nu-i e ruşine să felieze orice nefericit care-l calcă pe coadă.

Similarităţile dintre joc şi film sunt puţine şi naraţiunea urmează doar în linii mari evenimentele celui din urmă. Mai mult, modelul folosit pentru Logan seamănă izbitor cu Hugh Jackman, dar restul personajelor nu sunt „sculptate” la fel de convingător. Sigur, vestimentaţia e aceeaşi şi fizionomia e oarecum asemănătoare, dar nu pot să zic că l-aş fi recunoscut pe Liev Schrieber în pielea lui Sabretooth dacă n-aş fi ştiut că îl joacă în film, de exemplu.

Asta nu înseamnă că personajele sunt conturate superficial, ci pur şi simplu că s-a depus mai multă migală în creionarea protagonistului decât a celorlalţi mutanţi. Iar pe lângă trupele speciale, soldaţii africani sau colegii de breaslă ai irascibilului Wolverine, au fost introduse diverse fiinţe şi maşinării cu care să te lupţi, pentru că – nu-i aşa? – într-un joc de acţiune de 15 ore lipsa variaţiei ar fi însemnat mai mult ca sigur sinucidere gameristică.

Povestea alternează între mai multe planuri temporale, pendulând între flashback-uri şi „prezent”. E uşor de înţeles ce se întâmplă şi nimic n-a fost complicat degeaba, dar problema e că nu ai o motivaţie constantă puternică; ţi se pun în braţe obiective, dar fără să înţelegi pe deplin ce urmăreşti în final. Dacă în seria God of War era clară nevoia de a avansa, aici doar în „prezent” ai vreo tragere de inimă să faci ceva – să răzbuni moartea aparentă a nevestei tale dragi.

În toate planurile vei admira totuşi niveluri binecuvântate cu un level design bine realizat şi decoruri superbe. Atât calitatea pură a graficii, cât şi arhitectura sunt de vis, fie că vorbim de misiunile din Africa, când abia îi dăduseră tuleii eroului sau sprinturile prin tundra îngheţată, urmărit fiind de sute de soldaţi ale căror artere de-abia aşteaptă o atingere gingaşă din partea sa.

Unele peisaje m-au impresionat de-a dreptul: suspendat la sute de metri de pământ, trebuia să îmi păstrez balansul pe câte o ţeavă fragilă, în timp ce în golul enorm de sub mine plana câte un vultur în vâjâiala dezolantă, sau traversam o pasarelă subterană într-un laborator ultrasecret, căscând gura la abisul de dedesubt încărcat cu luminiţe.

Şi când ziceam că X-Men Origins: Wolverine seamănă cu seria GoW, mă refeream la mai mult decât peisaje şi genul abordat – în 90% din durata aventurii vei face piruete cu ghearele, decapitând şi dezmembrându-ţi duşmanii cu graţia unei balerine. Aici Raven Software n-a făcut rabat de la damigeana cu sânge, iar modalităţile în care poţi lua viaţa inamicilor ce ţi se pun în cale sunt pe cât de brutale, pe atât de variate. De fapt, mi s-a părut chiar ironic cum Logan îl admonestează pe Victor Creed cum că ar fi prea violent, în timp ce „eroul” nostru omoară pe toată lumea fără discriminare.

Evident că pentru a duce la capăt un asemenea genocid de proporţii ai nevoie de un arsenal pe măsură. Ei bine, acesta nu există – te vei rezuma la gheare şi, din când în când, la decor. O, dar câte lucruri minunate poţi duce la capăt cu ghearele: poţi să te arunci la jugulara duşmanilor cu ferocitatea şi dedicarea unui prădător veritabil, să te învârţi ca un patinator olimpic sau poţi ridica soldăţeii cu o mână ca să le redecorezi faţa cu cealaltă.