Warhammer 40.000: Dawn of War – Soulstorm Review

S-au împlinit mai bine de 10 ani de când Starcraft a văzut lumina zilei, şi tot atâta vreme de când diverşi producători au încercat să producă un titlu care să se apropie de popularitatea sau vânzările acestuia. Puţini au avut succes însă, iar Warhammer 40.000: Dawn of War a reuşit de la data apariţiei şi până acum să-şi creeze o comunitate destul de solidă de fani, fără a oferi însă concepte revoluţionare sau posibilităţi strategice nemaivăzute; Relic Entertainment a câştigat în schimb inimile fanilor cu un gameplay uşor de înţeles (dar destul de complex) şi mutând atenţia jucătorilor de la construcţia bazelor la capturarea punctelor strategice, folosirea cu cap a detaşamentelor de infanterie şi presarea constantă a inamicului.

Succesul înregistrat (surprinzător, ar spune unii) ar fi determinat orice companie să revină cu expansion-uri, iar Relic nu a stat mult pe gânduri. La numai un an distanţă de la primul titlu a fost lansat Winter Assault, acesta având ca noutăţi o facţiune nouă (Imperial Guard) şi câteva retuşuri la cele existente, pentru ca în 2006 să fim asaltaţi de Dark Crusade, un expansion ce a adus pe câmpul de luptă alte două noi rase, cât şi o modificare substanţială pentru modul single-player. Având în vedere că anunţul oficial pentru Dawn of War 2 era inevitabil, THQ s-ar fi putut opri la Dark Crusade, însă publisher-ul american a avut alte idei şi i-a însărcinat pe designerii studiourilor Iron Lore (defuncte între timp) să mai tragă puţin mâţa de coadă cu încă un expansion.

Povestea ne duce de astă dată în sistemul Kaurava, unde o furtună Warp atrage atenţia raselor din univers, care încep să sosească una câte una la faţa locului, în afară de Necronii care moţăie mai peste tot şi sunt foarte irascibili la gălăgia făcută de ceilalţi. Furtuna cu pricina dă însă peste cap sistemele de navigare, împrăştiind părţile beligerante de-a lungul şi de-a latul a patru planete şi trei sateliţi. Campania single-player se desfăşoară aşadar într-un întreg sistem solar, cele patru planete având între 4 şi 8 teritorii care pot fi cucerite, cei trei sateliţi fiind de obicei baza uneia dintre rase. Acest meta-game este aproape identic cu cel din Dark Crusade, cu singura menţiune că anumite teritorii de pe o planetă reprezintă singura cale de acces prin care se poate „sări” către celelalte corpuri cereşti din apropiere. Cu toate acestea, numărul de teritorii nu e cu mult mai mare, zonele fiind ce-i drept dispuse un pic altfel, vederea panoramică 2D fiind înlocuită cu o vedere din spaţiu la fel de 2D, în care ni se prezintă o singură faţă a planetelor, acestea neputând fi rotite (şi uneori se simte nevoia), toate teritoriile fiind vizibile de la început (nu există ceva ‘pe partea cealaltă’).

Din păcate, spre deosebire de Dark Crusade, baza pe care o construiţi când atacaţi un teritoriu nu va rămâne în picioare după ce cuceriţi respectiva zonă, aşa că în momentul în care sunteţi atacaţi va trebui s-o luaţi din nou de la zero, lucru nu foarte plăcut. Ce-i drept, există opţiunea de a fortifica teritoriile cucerite cu unităţi ce pot fi recrutate cu Requisition Points, acestea din urmă fiind obţinute în funcţie de câte (şi ce) teritorii deţineţi. Au fost păstrate însă Wargear-ul şi garda de onoare pentru eroi. De asemenea, fiecare tabăra posedă o abilitate specială: un discount pentru unităţi, posibilitatea de a ataca orice teritoriu, un tun care să bombardeze câmpul de luptă înainte de începerea ostilităţilor ş.a.m.d.