Too Human – Xbox 360 – RePlay Review

Dacă te apuci să împarţi un joc în elementele sale constitutive, le pui într-un fișier de Excel organizat frumos pe categorii distincte, sortabile, cu valori dictate de o scală necunoscută de nimeni în afară de tine, ce se aranjează singure printr-un minunat pivot table, color coded, cu funcţii suficient de avansate încât să-şi ia singure datele din sheet-urile constitutive, cu pie chart-uri, conditional formatting, data validation la fiecare bucăţică de text…am pierdut şirul.

Dacă iei orice, o maşină, un carton cu ouă, o pisică, orice, o spargi în 16 şi notezi fiecare categorie, poţi avea surpriza să constaţi că nota, sa zicem, pisicii, este foarte mică, deşi sărmanul ghemotoc de blană este un companion devotat, moale şi scump. Păi unde mai este logica? Ce importanţă are ca rinichii bietei feline au nota 6 pe scala lui X-ulescu?

Gamerii sunt o naţie de oameni care trăiesc într-un astfel de Excel ce împarte pisica în bucăţi. Pe sheet-ul de “hack & slash cu aromă de RPG” toate checkbox-urile sunt de pe vremea lui nentu’ Diablo. Tot. „Randomizare”, loot table, durată de joc, multiplayer, design, PvP… te pierzi în definiţii şi în enumerări. Vine pretendentul la tron, să-i zicem, Costel (sau Too Human, după gust), moment în care îi faci un sheet nou şi compari. Sfinte Pafnutie, campania se termină în 15 ore, sistemul de ţintire este “nu ştiu cum” și jocul per total nu este distractiv pentru că aşa zic eu!

Lăsând aluziile la o parte, Internetul, simbolizat în cazul de faţă printr-o fatidică notă de 6.5 pe Metacritic, m-a făcut să ocolesc acest titlu timp de aproape un an de zile, deşi iniţial eram extrem de interesat de ce ar avea de oferit. Întâmplarea a făcut să intru totuşi în posesia lui, după care m-am pus pe jucat şi m-am umplut de nervi. Nu pentru că e prost, ci pentru că am crezut ce zice Internetul. Ceea ce este oarecum ironic, dat fiind faptul că şi voi faceţi fix acelaşi lucru acum, citind acest articol.

În opinia subsemnatului, longevitatea unui hack & slash este dată de motivaţia de a continua să joci. Este puţin probabil să poţi genera atâta conţinut încât să justifici sute de ore (nici măcar MMO-urile nu reuşesc acest lucru), motiv pentru care, de regulă, se recurge la alte artificii menite să ţină jucătorul în priză. De cele mai multe ori este vorba de o itemizare beton pentru a menţine interesul, un skill tree atractiv, plus o oarecare formă de aleator în structura designului nivelurilor.

Ei bine, Too Human nu are nici aleator, nici skill tree complex şi nici un milion de niveluri prin care să poţi avansa. Dimpotrivă, este linear, poate fi terminat în aproximativ 13 ore, nu are “Nightmare” sau “Hell” după şi mai mult decât atât, are tupeul să-ţi arunce în faţă aceeiaşi inamici tot timpul, ce nu se diferenţiază de primul playthrough decât prin faptul că dau mai tare și rezistă la “chestii” mai mult timp.

Evident, o asemenea situaţie ar justifica în universul tabelului Excel o notă foarte mică, lucru care de altfel s-a şi întâmplat. Ce te faci totuşi cu restul? Din punctul meu de vedere este destul de important că, de exemplu, Too Human are o poveste bună. Cu multe cutscene-uri decente care bat spre excelent, bazate pe mitologia nordică transpusă într-un univers SF, cyberpunk, cu zeii mitologici scandinavi prezentaţi drept fiinţe evoluate pe baza unei tehnologii avansate și protectori ai omenirii.

Deşi nivelurile sunt familiare celor care au pus mâna pe o carte la viaţa lor, personajele sunt cunoscute şi evenimentele care într-un final duc spre Ragnarok sunt oarecum common knowledge, este destul de… ei bine, cool, să îi redescoperi pe respectivii zei ca supereroi ai unei lumi devastate de război, să vizitezi atâtea zone legendare (la propriu), să poţi dialoga cu Thor, să îl priveşti în ochi pe Loki şi să îţi pleci capul (metaforic vorbind, desigur) când Odin se adresează mesenilor.

Nu poţi să nu fii măcar un pic încântat de modul în care controlezi un personaj ce nu poate fi descris altfel decât prin extrem de englezescul “badass”, înarmat cu un ciocan cât toate zilele, îmbrăcat într-o armură atât de bine realizată din punct de vedere conceptual, în timp ce trimiţi spre de altfel vizitabilul Hellheim hoarde întregi de inamici.

E foarte ok şi nu este deloc penibil, tras de păr, pueril, hollywood-izat, sau orice altceva. Povestea are sens, la fel și universul, postura personajelor ca “zei” funcţionează, multe evenimente mitologice sunt explicate cu bun simţ în contextul de faţă şi cu toate că evoluează încet, povestea merită urmărită.

Nota bene, deci. Universul, designul si povestea sunt extrem de bine introduse şi armonizate cu jocul efectiv.

Apoi, motivul pentru care multe titluri din breaslă au ratat drumul spre măreţia aureolată de Diablo 2 a fost loot system-ul. Fie prea anemic, fie prea aleator, fie prea rar, în toate instanţele posibile era prezentă o problemă. În cazul Too Human, jumătate din joc va fi petrecută în inventar. Loot-ul este abundent, gândit atent, per level, per clasă, per raritate. Pică des, este util, arată foarte bine, are stats-uri logice care te ajută şi îţi oferă motivaţie să continui, presupunând că un asemenea gameplay te atrage.

Poţi construi singur armuri pe bază de schiţe, le poţi îmbunătăţi cu rune, ai charm-uri care nu se activează decât după ce sunt construite şi apoi îndeplineşti un quest aferent, ai extrem de multe tipuri de arme, melee sau ranged, plus o tonă de armuri. Normale, rare, epice, sau legendare. Pe scurt, loot table-ul în întregul său este foarte, foarte bun. Îţi munceşti armura, o îmbunătăţeşti constant şi primeşti feedback pentru ea atât din punct de vedere estetic, cât şi din punct de vedere al statisticilor.