Internet-ul e plin de pisici. Aşa, şi? Parcă titlul zice că ne-am adunat să discutăm despre Skyrim, probabil cel mai bun RPG al anului, dar şi cel mai slab, din unele puncte de vedere. Păi da, e vorba de pisici. De fapt, de o Khajiit tărcată şi cu ochi albaştri, numai bună să-şi bage mustăţile prin toate treburile din Tamriel, cu cât mai periculoase, cu atât mai bine.

Alegerea rasei are evident de-a face cu „mica” mea pasiune pentru feline, dar şi cu antecedentele mele din seria Elder Scrolls. Doar Morrowind l-am jucat cu un om, în timp ce Oblivion a văzut o femelă orc, cât se poate de verde şi colţoasă. Iar faptul că nu ai clase propriu-zise în Skyrim mi-a uşurat alegerea şi mai mult: chiar dacă teoria zice că mâţa Khajiit trage spre hoţ, pot spune că s-a descurcat excelent cu un topor de două mâini.

Dar am sărit nişte etape şi trebuie să precizez nişte aspecte tehnice: am jucat Skyrim şi înainte, şi după patch-uri, dar nu am folosit niciun MOD realizat de comunitate tocmai pentru a putea evalua cât mai clar munca celor de la Bethesda, nu devotamentul fanilor seriei (foarte apreciat, de altfel). Şi chiar dacă pare puţin ciudat, pentru mine Morrowind rămâne cel mai bun joc Elder Scrolls. Nu se pot nega toate valorile de producţie din Skyrim, numărul uriaş de ore de gameplay, quest-urile şi variabilele impresionante implicate în crearea de arme, armuri sau poţiuni, dar…

Personal, n-am fost „drogată”: n-am simţit acea nevoie de a mă juca mereu, cu inevitabile pauze de mers la muncă, dar cu gândul tot la misiunile lăsate în urmă. Nu m-a ţinut lipită de monitor, ba chiar la un moment dat mi s-a acrit de primit un quest în Dawnstar a cărui rezolvare era la celălalt capăt al hărţii, în creierul munţilor, fără vreo locaţie descoperită prin apropriere. Mi-e destul de greu să pun degetul pe ceea ce lipseşte şi nu e neapărat vorba de inovaţii uriaşe (deşi partea de Shout-uri este interesantă); mai curând e o problemă de repetiţie.

Dar să lăsăm dezbaterile filosofice. Oamenii din Skyrim au nevoie de ajutorul meu. Şi nu contează că e vorba de război civil, de un câine pierdut, de recuperat o amuletă legendară sau de eliminat ameninţarea unui zeu-dragon supărat pe viaţă. Oriunde te întorci, ai ceva de făcut, de găsit, de căutat, de recuperat. Oriunde te duci, toate uşile ţi se deschid cu un singur cuvânt: Dovahkiin – Dragonborn. Skyrim pleacă de la premisa unui astfel de erou de legendă, dar care la începutul aventurii e un ilustru anonim, chiar în primejdie să fie scurtat de un cap din cauza unei neînţelegeri.

Titlul de faţă nu este o continuare propriu-zisă a lui Oblivion, deoarece acţiunea se desfăşoară 200 de ani mai târziu, într-o epocă de criză a Imperiului: regele a fost omorât (într-un duel cinstit, cică), nordul doreşte să fie liber, dar ideea nu e deloc primită cu ochi buni de forţele imperiale. Colac peste războiul civil apar dragonii, atacând oraşe, aparent readuşi la viaţă de Alduin, primul născut al zeităţii supreme din Tamriel, Akatosh. De ce se joacă Alduin de-a Iisus al Skyrim-ului, asta rămâne să descoperiţi singuri, întrucât povestea are destule momente interesante.

Totuşi, cam ca în toate jocurile Elder Scrolls, misiunile principale care formează naraţiunea nu sunt cele mai bine realizate, nici cele mai antrenante. Trebuie să o iei la picior prin toate oraşele, grotele, criptele şi templele pentru a descoperi poveşti într-adevăr bizare, dramatice, triste sau vesele sau… nu.

Depinde doar de jucător cât timp are şi vrea să investească pentru a cerceta toate colţişoarele; s-ar putea să nu dai peste misiunea cu vampirism şi nici să devii vârcolac. Sau poate o amuletă magică nu va ajunge niciodată la stăpânul ei de drept, chiar dacă o cari prin inventar de la începutul jocului. Dar poţi fără griji să ajungi mare maestru al magicienilor, al Companion-ilor sau mare asasin în Dark Brotherhood. Nici ghilda hoţilor nu e de neglijat, la fel cum poţi lua partea oricărei alte facţiuni implicate în război, fie că sunt trupele imperiale sau rebelii Stormcloak.

Povestea principală nu ocupă prea multe ore din economia jocului, fiind împărţită în 19 misiuni; mult mai „dotate” sunt liniile de quest-uri legate de diverse facţiuni sau ghilde: astfel, poţi munci pentru a ajunge liderul Dark Brotherhood (asasini), al magilor (colegiul din Winterhold), al companionilor (un fel de Fighter Guild) sau al hoţilor (Thieves Guild). Ceva mai mici ca importanţă sunt o serie de misiuni pentru Bards College, dar şi obiectivul venit din partea The Blades (organizaţia însărcinată cu apărarea regilor-dragoni). Personal, am preferat să sar peste îndeplinirea acestei misiuni, deoarece mi-a căzut drag Paarthurnax.

În funcţie de facţiunea aleasă în războiul civil, misiunile îşi schimbă obiectivele şi actorii, dar finalul este asemănător, implicând o luptă pentru controlul unui oraş (Windhelm sau Solitude); o altă „misiune” dedicată fanilor înrăiţi este găsirea tuturor altarelor şi îndeplinirea obiectivelor aferente; atenţie însă, nu toate altarele daedrice dau misiuni, unele apar ca parte componentă a altor linii narative.

Cea mai mare parte o formează însă quest-urile găsite prin subterane şi peşteri, temple sau oferite de diverse NPC-uri abordate prin oraşe. Unele sunt foarte scurte, ai doar de livrat ceva, altele se dezvoltă surprinzători în linii consistente, iar în număr semnificativ te trimit să faci pe vânătorul de recompense: hangiii oferă informaţiile legate de preţul pus pe capul unui sau altui bandit şi n-ai decât să baţi pădurile pentru a-i descoperi şi elimina. Problema e că aceste quest-uri „random” devin plictisitoare şi foarte repetitive de la un anumit punct încolo, iar alergătura de colo-colo începe să-şi piardă din farmec.