R.U.S.E. Review

Jocul ăsta m-a păcălit. Întâi mi-a arătat degetul mijlociu în single-player, apoi s-a lipit de sufletul meu ca o pisică în skirmish şi multiplayer. M-a călcat pe nervi cu lălăiala din campanie, ca apoi să-mi arate că avea măcar pe jumătate dreptate după caftelile luate online. E de o simplitate îngrozitoare privit de sus, din zoom out maxim, dar nu vei rezista prea mult fără micromanagement la firul ierbii şi o cunoaştere clară a avantajelor şi dezavantajelor trupelor folosite. R.U.S.E e genul de joc pe care îl urăşti la început, dar dacă îi acorzi o şansă, nu-l mai dezinstalezi prea curând.

Nimic mai banal decât un RTS despre al Doilea Război Mondial, nu? Ba chiar şi despre chestiile care s-au întâmplat de-a binelea, fiindcă n-avem nicio istorie alternativă în campanie, niciun extraterestru care să aterizeze în Berlin şi să-l răpească pe Hitler, nici n-avem vreun Stargate prin Egipt. De fapt, povestea urmăreşte două fire narative: prima parte o vedem prin ochii maiorului american Joseph Sheridan, care ne va plimba din Africa până în Germania. Apoi, ne vom distra alături de generalul maior Erich von Richter, inventatorul Blitzkrieg-ului (război fulger).

La capătul opus al realismului campaniei se află scenariile din secţiunea Operations, o serie de misiuni cu trupe predefinite, care pornesc de la evenimente reale. Doar că lucrurile se îndreaptă şi spre idei fanteziste: Anglia e aliată cu Italia care dezvoltă arme ale viitorului ca să atace Germania direct; nemţii câştigă la Stalingrad şi-i trimit pe ruşi în vizită în lagăre; aceiaşi nemţi atacă Londra cu infanteria, sub focul intens al aviaţei engleze şi chiar au şi şanse de reuşită.

Desigur, aceste lucruri nu s-au întâmplat, dar ele nu sunt 100% produsul imaginaţiei producătorilor: unele sunt extrase din documente descoperite după război care dovedesc că Hitler avea astfel de idei, iar unele dintre ele chiar ar fi funcţionat dacă ar fi fost aplicate în anumite momente cheie ale conflictului.

Ţeapă, frate!

Cel mai important meniu, după cel al clădirilor şi tipurilor de armată disponibile, este cel de Ruses. Aşa cum sugerează şi traducerea, aceste şiretlicuri se ocupă cu inducerea în eroare a inamicului şi, în acelaşi timp, necesitatea de a-ţi oferi informaţii cât mai exacte. Şi asta pentru că, dincolo de toate eforturile de pe front şi milioanele de morţi, multe bătălii au fost de fapt câştigate în umbră de cei care au descoperit primii intenţiile inamicilor.

Hărţile în R.U.S.E nu au fog of war, deci absolut toate trupele sunt vizibile, cu excepţia celor ascunse prin pădure. În funcţie de tipul de armată (infanterie, tancuri, baterii anti-tanc, baterii anti-aeriene, transportoare etc.), fiecare este marcată într-un anume fel pe hartă. Însă şiretlicurile te vor face să crezi că inamicul are 20 de tancuri şi doar puţină infanterie, pe când de fapt e exact invers. Sau îţi iei infanteria, o ascunzi prin păduri şi, când e deja în câmp deschis, arunci un Radio Silence pentru a o menţine în continuare nevăzută.

Sau să presupunem că vrei să fraiereşti inamicul că o să vii peste el cu tancurile. Exact aşa cum au procedat englezii pentru a-i face pe nemţi să creadă că vor debarca pe la Pas de Calais (cu machete în mărime naturală, făcute din lemn), aşa vei folosi şi tu Decoy Tank Factory. Apoi te prefaci că ataci cu acele tancuri de lemn (inamicul le vede ca fiind reale), în timp ce armata reală se strecoară pentru a-l lăsa fără resurse.

Unul dintre trucurile mele preferate a fost Spy, care dezvăluia unităţile inamice dintr-o anumită zonă, de altfel printre primele pe care ţi le prezintă campania. De asemenea, cu Spy s-ar putea ca trupele tale false să fie descoperite prea repede şi toată strategia se duce naibi, dar cu ajutorul său poţi să-ţi organizezi corect producţia trupelor şi apărarea. Evident, numărul de vicleşuguri este mai mare şi fiecare va fi introdus într-un anume punct al campaniei pentru a te obişnui cu utilitatea lor.

Din păcate, povestea este extrem de plictisitoare, secvenţele cinematice apar fix când scenariile devin mai intense şi strică toate concentrarea. Desigur, s-a încercat umanizarea conflictului prin urmărirea anumitor personaje, dar abordarea foarte lentă strică ceea ce este de fapt un RTS extrem de intens. La fel, deoarece trupele şi şiretlicurile sunt introduse treptat, campania dă senzaţia de melc, multe misiuni au număr limitat de trupe şi ajungi să salvezi şi să încarci extrem de des pentru a-ţi da seama exact ce vrea jocul de la tine ca să poţi câştiga.

De la cer la pământ

Pe lângă sistemul de Ruses, unic în lumea RTS-urilor, interfaţa iese şi ea în evidenţă într-un mod pozitiv. Chiar de la primele versiuni pe care le-am văzut (inclusiv pe consolă şi apoi în beta), sistemul de zoom in/zoom out m-a încântat foarte mult. Pe zoom out maxim perspectiva se reduce exact la o masă de război din cartierul general al naţiunii cu care joci, iar trupele sunt reprezentate de cercuri, triunghiuri şi indicative distincte (similar cu ce găsim în Supreme Commander). Însă după un zoom in până la firul ierbii, tancurile se prezintă în toată splendoarea, iar boxele se umplu de sunetul exploziilor, al rafalelor de armă şi de zumzetul avioanelor care bombardează Leipzig-ul (printre altele).

Între cele două extreme există destule etape intermediare, astfel că nu pierzi niciodată perspectiva de ansamblu care-ţi permite o organizare strategică eficientă; pe de altă parte, nu duci lipsă nici de satisfacţia victoriei când cobori pentru a vedea cum mor trupele inamice. Micromanagementul se desfăşoară la firul ierbii, trupele trebuie aşezate în clădiri, ascunse în păduri sau pe după tot felul de structuri pentru a le oferi acoperire, iar artileria trebuie plasată în aşa fel încât să aibă o rază cât mai mare de acţiune. Şi nu trebuie să uiţi nici de unităţile de recunoaştere, care pot să-ţi ofere informaţii esenţiale despre mişcările inamice.