Legend of Zelda: Twilight Princess – Wii – RePlay Review

Probabil mulţi dintre voi se întreabă de ce seria Zelda este atât de iubită şi aclamată de critici, sau de ce Ocarina of Time este chiar şi acum considerat de mulţi drept cel mai bun joc al tuturor timpurilor. În momentul apariţiei, pe când majoritatea producătorilor încă se chinuiau să facă trecerea completă la 3D, (1998) OoT era o bijuterie şi a ridicat ştacheta atât de sus, încât chiar şi acum, după zece ani, 90% din jocurile action-adventure nu reuşesc să se apropie de ce era OoT. Aveam ciclu zi-noapte, o grafică incredibil de detaliată pentru acea vreme, o lume ce putea fi explorată liber, un oraş cu o viaţă activă, dar mai ales aveam o poveste care lega totul şi te făcea să vrei mereu mai mult, să ceri mai mult. O poveste care, exact când credeai că asta e tot, îţi mai arunca o abilitate care-ţi deschidea alte zeci de posibilităţi şi te făcea să revii şi să mai cercetezi o dată zonele prin care ai trecut, descoperind la fiecare trecere încă o parte din poveste sau din vieţile celor ce populau Hyrule.

Poţi lua ca şi exemplu până şi sclipitorul Assassin Creed şi apoi să-l iei la bani mărunţi, cu comparaţii de genul: “Da… după zece ani de când am călărit în OoT, nu s-a putut crea un sistem de luptă călare?” Răspuns: “Ba da, dar în Twilight Princess.” “Şi cum, nu există ciclu zi-noapte, sau măcar noapte, într-un joc cu asasini? Până şi în Zelda, acum zece ani, exista." Răspuns: “Nu.” Şi aşa mai departe, până când ajungi să exclami: “Păi cum, în afară de grafica extraordinară, motion-capture-ul spectaculos şi detaliile oraşului, jocul ăsta nu este în nici o direcţie mai bun decât un Zelda de acum 10 ani?” Răspuns: “Pai… nu.” “Oh.. ok atunci.”

Ceilalţi dintre voi, care au habar şi mă aprobă dând din cap încetişor undeva într-un colţ, probabil fie înjură lipsa unui Wii sau a unui GameCube, fie rânjesc satisfăcuţi, pentru că e greu să nu devii fan odată ce ai apucat să joci oricare titlu din serie. Bineînţeles, acest tur de forţă de care au dat dovadă producătorii de-a lungul timpului are şi un revers al medaliei. E greu să fi genial încontinuu, mai ales că cei de la Nintendo şi-au cam dat singuri peste picioare în momentul în care au ales un salt tehnologic atât de mic pentru noua lor generaţie de console. Şi chiar dacă te numeşti Shigeru Miyamoto, tăticul jocurilor moderne, tot o să te simţi încorsetat de limitele impuse de hardware-ul de care dispui.

Plecând de la ideea „nu repara ce nu e stricat”, Miyamoto-san a renunţat la cell shading-ul prezent în The Wind Waker (penultima pixelare a erolui Linkl) şi la colindatul lumii şi ne-a aruncat înapoi de unde am început, pe câmpurile tărâmului Hyrule. Un Hyrule mai mare, deşi la început nu pare, mai serios, mai cu picioarele pe pământ.

Dacă ai cunoştinţe, chiar şi sumare, de sociologie, economie şi de programare şi reuşeşti să te smulgi din cleştele imersiunii cu care te strânge jocul, nu poţi să nu observi atenţia obsesivă de care producătorii au dat dovadă, pentru a nu ştiu câta oară, în construirea titlului de faţă. Pas cu pas, au avut grijă atât de vechii fani care, după atâţia ani, au devenit mai emancipaţi, dorindu-şi o lume mai dură, mai serioasă de la un joc, apăsând în acelaşi timp şi butoanele nostalgiei, plasându-i într-o lume cunoscută şi iubită, cât şi de ceilalţi, care poate d-abia acum intră în această lume, vrăjindu-i cu o poveste şi cu un univers deosebit.

Povestea îşi trage seva din legendele şi basmele tradiţionale japoneze şi te vei vedea surprins de puterea şi ciudăţenia ei, mai ales dacă nu cunoşti măcar câteva filme clasice de animaţie, cum ar fi Prinţesa Mononoke sau Laputa: Castelul din Cer, unde apar multe din motivele preluate de joc. Din păcate, Nintendo încă nu a avut puterea să ne arunce într-o lume la fel de dură ca cea din basmele lor culte şi deplâng nevoia marilor companii de a fi politically correct, însă direcţia e cea bună şi nu pot decât să mă bucur gândindu-mă la un viitor Zelda într-o lume steampunk.

Ca în majoritatea poveştilor lor, şi aici eşti un copil aflat la pubertate care începe să înţeleagă lumea şi pleacă în aventura vieţii lui, răspândind prin toate locurile pe unde trece bunătatea sufletului tău. Pare prostesc, dar faptul că ei consideră copiii puri, ca şi suflet, nu îi face şi tâmpi: ştiu să iubească fără jenă, să se uite la o femeie sau să se supere când e cazul, să aibă emoţii într-un cuvânt. De altfel, această normalitate a reacţiilor, a arhitecturii, până şi a luptelor pe care le duci, au poate cel mai mare impact în ce priveşte atmosfera jocului.