FEAR Review

Doom 3 a fost pentru mine poate cea mai mare dezamagire din 2004, secondat la nu foarte mare distanta de Half-Life 2. Surprinzator, in ciuda hype-ului creat in jurul acestor titluri foarte asteptate, au fost destui care nu s-au inghesuit sa le ridice in slavi. De altfel, cea mai mare crima pe care as putea sa o fac impotriva celor doua jocuri ar fi sa le compar cu The Chronicles of Riddick: Escape from Butcher Bay, confruntare din care ar iesi sifonate serios de tot.

Si nu pentru ca ar fi niste titluri proaste sau ca n-ar avea material tehnic cu care sa se prezinte, ci pentru simplul fapt ca nu reusesc sa mentina treaz interesul jucatorului pana la final. Daca Doom 3 poate mai are o scuza, dat fiind faptul ca e un shooter old-school, nu acelasi lucru se poate spune despre HL2, unde pe la jumatatea single-player-ului ajunsesem precum magarul din Shrek 2: "Are we there yet?".

In contrast, Riddick a reusit sa ma tina mereu in suspans, gratie ce-i drept si unei realizari de exceptie, iar atunci cand am ajuns la final am avut pentru prima oara dupa foarte mult timp acea senzatie de satisfactie ca am terminat un joc cu adevarat bun. Toata valva creata in jurul lui FEAR, odata cu lansarea trailer-ului de la E3 2004, s-a datorat in special ineficientei retetei folosite in Doom 3 pentru a speria jucatorii. Renuntand complet la ideea de "monstrii care-ti sar in fata din dulap", cei de la Monolith s-au axat pe crearea unei atmosfere tensionate si infricosatoare prin metode mult mai subtile, luand ca model filmul The Ring.

La prima vedere, povestea poate parea banala. Paxton Fettel, un comandant ce poate controla telepatic un batalion de clone, o ia razna si incepe sa omoare tot ce prinde in stanga si-n dreapta. Jucatorul face parte din F.E.A.R (First Encounter Assault Recon), o divizie speciala a armatei americane creata pentru a rezolva astfel de incidente paranormale, iar principala sa misiune este aceea de a-l elimina pe Fettel; fara controlul sau, soldatii Replica nu mai reprezinta un pericol.

Insa dupa ce veti parcurge cam un sfert din joc, veti realiza ca motivatia si obiectivele lui Paxton nu sunt atat de clare pe cat par la inceput, iar micile intorsaturi de situate va vor mentine treaz interesul pana la final. Este adevarat ca anumite intrebari raman fara raspuns si ca finalul este un cliseu, dar spre deosebire de alde HL2 spre exemplu, povestea din FEAR este mult mai bine inchegata. La fel de bine insa, trebuie sa recunosc ca m-a dezamagit rolul minor pe care-l au ceilalti membri ai echipei in desfasurarea actiunii, sentimentul de unul singur impotriva tuturor fiind si aici omniprezent.

Nu zice nimeni sa fi transformat jocul intr-un squad based shooter, dar mai multa personalitate pentru personajele secundare n-ar fi stricat. Din aceasta cauza, atasarea voastra fata de ele va fi ca si inexistenta, toata atentia fiind indreptata asupra urmatorului obiectiv: "Dorele, vezi ca un membru al echipei tale a disparut fara urma / Da? Curat ghinion, ce putem spune?".