Din’s Curse – RePlay Review

De-a lungul anilor, cel puţin două clişee s-au încetăţenit în lumea jocurilor: clonele de Doom şi cele de Diablo. Cum FPS-urile nu fac obiectul blestemului divin din acest articol, mă voi întoarce puţin în timp la Diablo, seria care a definit hack’n’slash-ul şi a ucis generaţii întregi de rozători din 1997 încoace. Şi chiar dacă nu toţi jucătorii apreciază abordarea „dă cu barda, găseşte loot, rezolvă misiunea, repetă”, până şi ei trebuie să recunoască enorma influenţă a Satanei interactive.

Această reţetă, pe cât de simplă, pe atât de populară, l-a inspirat şi pe Steven Peeler (ex-Ritual Entertainment) să pornească un mic studio independent, Soldak Entertainment. În 2004 am primit de la ei acţiune RPG-istică sub forma lui Depths of Peril şi Kivi's Underworld, epopeea continuând mai nou cu Din’s Curse.

Zeu al onoarei în tărâmul Aleriei, Din se supără pe tine, eroul, fiindcă ţi-ai irosit viaţa cu tot felul de fărădelegi, aşa că te învie şi te leagă de un blestem: să nu ai odihnă până ce nu-ţi speli păcatele prin fapte bune. În cazul de faţă, fapte bune înseamnă salvarea unui număr de oraşe de ameninţările monstruoase venite din subteran, fiecare urbe salvată îmbunătăţindu-ţi reputaţia. La final, când Din se declară mulţumit, eşti eliberat de blestem şi asta e. Din acest punct de vedere, mi s-a părut niţel mai închegată povestea din Kivi’s Underworld, un pic mai sus decât un simplu pretext de a te trimite în caverne ca să omori monştri fioroşi (cu toate că e şi ăsta un motiv destul de puternic).

Motive să fii băiatul bun

Cuvântul de ordine este „aleatoriu”: loot de tot felul cade ca o ploaie torenţială, oraşele sunt generate „la întâmplare”, la fel şi nivelurile subterane, ce pot avea (de obicei) nouă, 11 sau 13 caverne, după cum ţi-e bafta. Misiunile principale vin de la zeul Din şi alte trei NPC-uri, a căror supravieţuire este esenţială pentru salvarea oraşului. Din acest punct de vedere, un mare atu (sau o mare pacoste, depinde cum priveşti lucrurile) este lumea dinamică. Fiindcă timpul în Aleria nu se opreşte dacă te-ai dus până în oraş să vinzi nişte obiecte şi să întregeşti stocul de poţiuni.

Din contră, la nivelul 5 poţi să ratezi o misiune pentru că n-ai apucat să salvezi un NPC, în timp ce la nivelul 8 s-ar putea să se producă o revoltă. Sau invers, te ocupi cu simţ de răspundere de curăţăt nivelul 3, când îţi dai seama că oraşul e atacat de Bloodsavage nivel 10 şi trebuie să te întorci rapid, altfel se duce de râpă totul. De asemenea, tot felul de personaje vin şi pleacă din oraş, aşa că s-ar putea să dai şi peste vreun comerciant prin cine ştie ce colţ de subterană.

Diverse misiuni pot fi îndeplinite şi fără să fie acceptate, precum salvarea unui NPC copleşit de zombie sau uciderea unui boss. Cum numărul maxim de quest-uri ce pot fi acceptate simultan e doar şase, această abordare ajută foarte mult la fluidizarea gameplay-ului şi la câştigarea reputaţiei.

Şi nivelurile în sine, împreună cu toată Aleria, suferă diverse modificări. Pe de o parte bug (parţial rezolvat prin patch din punct de vedere al frecvenţei de producere), pe de alta eveniment intenţionat, nivelurile ţi se pot prăbuşi literalmente în cap. Tu te plimbi liniştit şi boom, un cutremur neaşteptat trânteşte peste tine tone de bolovani. Desigur, dacă tu scapi cu viaţă, iar boss-ul pe care-l vânai, nu, toate bune şi frumoase. Dar au fost şi cazuri în care prăbuşirea te omoară (iar cu un personaj harcore, îţi iei adio de la el) sau te trimite două niveluri mai jos, fix în mijlocul altor grămezi de monştri.

Într-un alt caz, trebuia să salvez pe la nivelul 5 un NPC. L-am găsit, l-am salvat, credeam eu, dar a început să dea în mine şi în acelaşi timp urla „Over here! Help me! I don’t want to die!” Am tot fugit de el, poate îi trece criza de nebunie, dar până la urmă n-am avut de ales şi l-am omorât, ca pe un trădător nesuferit ce era. Misiunea am ratat-o, dar măcar avea ceva artefacte bune pe el.

Chiar şi cele mai banale butoaie îţi pot crea surprize neplăcute, explodând când ţi-e lumea mai dragă şi viaţa cea mai mică. Altele aruncă cu otravă sau au în ele alcool şi ulei care poate fi aprins cu un fireball, dacă eroul se pricepe la aşa ceva. Şi un candelabru distrus aşa, de curiozitate, sau stâlpii care susţin unele galerii pot provoca noi prăbuşiri care se repetă la anumite intervale; dacă ai vreun NPC după tine, fereşte-te de zonele instabile, deoarece personajul salvat nu e nemuritor şi un deces prematur nu aduce experienţă, din păcate.

Alte evenimente aleatorii pot modifica mult gameplay-ul şi felul în care îţi programezi incursiunile în niveluri. Ciumă, frică, întuneric, conflicte între diverse facţiuni sau, din contră, alianţe dintre cele mai neaşteptate te pot chema la datorie să le „rezolvi”. Unele dintre ele apar din start în chat box şi au o scurtă descriere pe hartă; altele sunt ascunse şi evident că te pot lua prin surprindere, alegându-şi cele mai nepotrivite momente să apară, de preferinţă când NU ai la îndemână un teleportor.

Pe linia „clonei” de Diablo, eroul (sau eroina) poate alege dintre şase clase principale, cât se poate de clasice:

• Warrior, brută muşchiuloasă, orice armă e bună să omoare monştrii;
• Rogue, ucigaş din umbră şi extrem de priceput la descuiat uşi sau cufere;
• Priest, războinicul luminii (fără interese fotbalistice), cu sabia într-o mână şi magia vindecătăaore în cealaltă;
• Wizard, stăpânul magiilor ofensive de apă şi foc;
• Ranger, evident axat pe arc, dar şi capabil să se transforme în creaturi feroce pentru a învinge un inamic mai rezistent;
• Conjurer, specialistul magiei negre, al blestemelor şi al creaturilor chemate de dincolo de moarte ca să lupte pentru el.

Fiecare dintre clase are trei ramuri de abilităţi, dar aici intervine şmecheria care justifică enumerarea de mai sus. Cu o ramură mai puţin, toate clasele pot fi combinate cum te taie capul (hybrid) şi rezultă astfel peste 100 de variante, de la luptătorul magician până la arcaşul popă sau războinicul stealth cu magia neagră la degetul mic. Această variaţie contribuie enorm la rejucabilitate şi în mod cert vei fi tentat să încerci măcar două, trei personaje diferite, pe lângă o combinaţie preferată pe care să o duci la un nivel cât mai mare. Cine ştie, s-ar putea să descoperi, ca mine, că un războinic pur nu e la fel de distractiv în goana sa după măcel ca un hibrid ce foloseşte eficient atât o sabie, cât şi magiile de foc.